Minima Moralia lui Plesu

Audiobook Minima MoraliaDesi, intr-un post trecut am incercat sa-l cert pe dl. Plesu, nu pot sa trec peste faptul ca este un mare filozof. I-am citit “Despre ingeri” si, in afara unui usor zel religios, mi-a placut. I-am citit cartea Mimina Moralia si mi-a placut. Acum a produs-o si in format de carte audio, ceea ce este excelent. DDaca sunteti darnici si v-ati luat recent salariul, va recomand calduros audiobook-ul Minima Moralia. E mare, are 4 CD-uri !

Atentie insa, e doar pentru cei care “cunosc sensul cuvantului fortuit”.
De ce ? Iata un fragment:

Civilizaţiile sînt, uneori, în glorioasa lor suficienţă, modalităţi de a nu pricepe plînsul. Roma, de pildă, pare un bloc impasibil între lacrimile greceşti ale lui Oedip şi ale Antigonei şi cultul înlăcrimat rezervat patimilor de Evul Mediu. Roma este un impozant episod mineral al umanităţii: piatră şi legi. Avea nevoie, în finalul ei, de intervenţia lichefiantă şi lichidatoare a unui Robinson. O spune, între alţii, Shakespeare, în Titus Andronicus, o piesă citită de obicei în pripă, ca un eşec scuzabil. Sînt prea mulţi morţi — se spune — în piesa aceasta; e prea mult sînge. Dar sîngele ţîşneşte firesc — ca o exasperare — pe fondul unei umanităţi la fel de împietrite ca puzderia de statui care o populează. Shakespeare invocă mereu, cu o discretă eficienţă, spectrul învîrtoşării.

si mai sunt atat de multe…

Praf in ochii boborului

Circula o poza pe net, cum ca cei care ridica masini sunt atat de corect incat au ridicat si o masina a polititei. Iar boborul se bucura.

Omul de rand, ba ca e stricata, ba ca e pe bune si ca nu-s mai presus de lege etc. Lumea se intreaba cine plateste, politistul sau politia, daca-s banii nostrii sau nu.

Le dau eu solutia: masina era defecta.
Daca ridicau o masina pentru parcare neregulamentara, erau obligati sa sigileze usile, portbagajul si capota. Mai ales ca e o masina de politie, unde pot exista documente sau chiar arme. Dupa cum se vede in poza, nu exista sigiliu. Sorry.

Cea mai frumoasa istorie a lui Dumnezeu

Citat din Cea mai frumoasa istorie a lui Dumnezeu, de Jean Bottero-asiriologul, Marc-Alain Quaknin-rabinul si Joseph Moingt- iezuitul

“Religia are intotdeauna tendinta sa se puna in locul lui Dumnezeu, sa-i oblige pe oameni sa treaca prin ea pentru a-l gasi pe Dumnezeu. Pentru multi, Dumnezeu se afla in cult sau in ceremoniile religioase, nicaieri in alta parte. Religia inseamna deci obligatiile si traditiile religioase cu ajutorul carora iti inchipui ca ai acces la Dumnezeu sau ca il multumesti pe Dumnezeu. Aceasta este conceptia de care Isus s-a despartit.

Sa fim bine intelesi ! Nu spun ca nu este nevoie de toate aceste lucruri. Dimpotriva, este intotdeauna nevoie, dar esentialul nu sta in ele, spre deosebire de ceea ce cred multi, mai ales integristii, fundamentalistii, traditionalistii de orice fel!”

Descrierea carti, oferita de editura:

Într-o zi, acum circa 3300 de ani, în Orient, lânga peninsula Sinai, a aparut ideea unui Dumnezeu unic. „Inventatorul” acestui dumnezeu se numea Moise. De ce Dumnezeul unic i „s-a aratat” lui Moise? De ce tocmai acolo? Cine este acest Dumnezeu în comparatie cu numerosii dumnezei care îl înconjoara? Cum se manifesta? De ce „se aliaza” cu un popor? Care e sensul Decalogului pe care El l-a dat poporului „sau”, Israel?

Cum îl vad evreii pe acest Dumnezeu si ce spun despre El? Ce înseamna pentru ei? De ce nu-i rostesc numele? Ce legaturi exista între Biblie si Talmud? Cine era Isus pentru primii crestini? Cum este înfatisat în Evanghelii? De ce l-au numit Cristos sau Fiul lui Dumnezeu? De ce crestinii vorbesc despre un Dumnezeu „Trinitar”? Cum au ajuns la aceasta idee? Nu cumva se întorc la o forma de politeism?

Fara sa apeleze la un jargon inaccesibil, fiecare cu stiinta si convingerea sa, trei specialisti, un istoric, specialist in religiile Mesopotamiei, un rabin si un preot iezuit, raspund unor întrebari pe care ni le punem cu totii.

Dialectica pocaintei

In postul anterior, Drumul spre pocainta, povesteam despre o prietena de-a mea recent convertita la penticostali. Am sa redau fragmente din discutia cu prietena mea ratacita (pe care o vom numi O.D.) cat de exact pot, mai putin “ăăă”-urile dintre propozitii.

Incepe asa:

Citeste tot post-ul

Drumul spre pocainta

O prietena de-a mea a luat-o razna: s-a pocait.

Sa nu va imaginati o fata trista, fara de nici-unele, din contra, a avut si are cam avut tot ce si-a dorit: casa, masina, prieteni, distractie. Si n-arata rau deloc. Personalitatea ei e de asa natura incat se indragosteste pana la extrem, fie de un barbat, fie de o idee. Trairile interioare intense, majoritatea haotice, o fac sa-i vada pe toti ceilalti banali, reci. In ochii ei, luciditatea e o apatie paguboasa. Are nevoie fie de agonie, fie de extaz, moderatia e exclusa.

Citeste tot post-ul

Botezul

Botezul e legea divina a falimentului personal.

Noi, sclavii lui Dumnezeu

In postul asta, Dumnezeu, sclavul nostru, criticam biserica si mesajul de umilinta excesiva pe care-l transmite. Mesajul e gresit, insa m-am intrebat care era samanata exagerarii ?

Astazi am inteles: prin acceptarea unui creator divin, ne exersam modestia.

Dumnezeu e singurul contra-argument al trufiei celui care merita sa fie laudat. O reamintire constanta ca, oricate realizari ai, exista deasupra ta un ziditor al universului. Oricat de de mare e palatul pe care-l construiesti, minunile veritabile se gasesc, dupa gusturi, fie in gandul original al creatiei, fie in precizia big-bang-ului. Pe ambele putem sa le numim, confortabil, Dumnezeu.

Cartile audio

In copilarie mi-a placut sa citesc. Am citit mult, insa pe diagonala. Pana pe la 16 ani, dupa ce citisem zeci de carti politiste, mama mi-a explicat ca este corect “cadavru”, nu “cavadru” cum ziceam eu. Abia acum, la batranete, am priceput ca pasajele descriptive pot fi foarte valoroase din punct de vedere estetic. Am inceput sa citesc, insa timpul nu-mi mai e prieten. Cand vad un roman mai gros stiu ca, in ciuda valorii sale, n-am sa-l pot duce la capat. Am inceput, spre exemplu, Notre Dame de Paris, si, dupa cateva saptamani, mi-am rugat prietena sa-mi indice pasajele care merita citite si sa-mi spuna finalul. Asa am fuşerit o capodopera.

Salvarea mi-a venit din ceva care se cheama carti audio, o ingenioasa gaselnita a ingineriei moderne. Cartile citite (a.k.a. carti audio) mi-au permis sa citesc unele opere pentru care n-as fi avut vre-odata timp sau interes: Bartleby, Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar, Moartea lu Ivan Ilici, Memoriile unei gheise (yak, io-s baietel), Imparatul mustelor etc. Cand pleci la drum, fie asculti Parazitii, ca toti lucratorii corporate cu veleitati de gangster, fie-l asculti pe Radu Beligan citindu-ti o opera veritabila. Eu am ales: o dau oricand pe Celine Dion pentru Tolstoi.

Ants

Parintii

Un foarte bun prieten a avut parte de un deces in familie. N-a fost nimic neasteptat, n-a ramas nimeni surprins, unele diagnostice medicale au darul de a trage concluzia cu mult inaintea evenimentelor.

Traim constant dramele de zi cu zi: ba ca nu ma iubeste, ba ca ma insala, ba ca n-am bani, ba ca am prea multi. Inecati in frivolitate, avem prea putina experienta in alinarea tristetilor veritabile.

Cand am aflat vestea, am fost complet incapabil sa-i spun ceva util, sa-i ofer vre-un sfat, vre-o incurajare. Daca l-ar fi parasit iubita i-as fi spus: “Las’ ca n-o fi ultima femeie de pe lume, si oricum era o vaca”. Daca ar fi ramas fara bani: “Las’ ca se rezolva, te ajut si eu un timp”. Daca si-ar fi rupt un picior, l-as inveseli: “Eh, stai in pat, te dai pe net, joci un joc”. Dar in acest caz ? E atat de final si de sententios: nici macar sa uite nu cred ca-si doreste.

Citeste tot post-ul