In copilarie mi-a placut sa citesc. Am citit mult, insa pe diagonala. Pana pe la 16 ani, dupa ce citisem zeci de carti politiste, mama mi-a explicat ca este corect “cadavru”, nu “cavadru” cum ziceam eu. Abia acum, la batranete, am priceput ca pasajele descriptive pot fi foarte valoroase din punct de vedere estetic. Am inceput sa citesc, insa timpul nu-mi mai e prieten. Cand vad un roman mai gros stiu ca, in ciuda valorii sale, n-am sa-l pot duce la capat. Am inceput, spre exemplu, Notre Dame de Paris, si, dupa cateva saptamani, mi-am rugat prietena sa-mi indice pasajele care merita citite si sa-mi spuna finalul. Asa am fuşerit o capodopera.

Salvarea mi-a venit din ceva care se cheama carti audio, o ingenioasa gaselnita a ingineriei moderne. Cartile citite (a.k.a. carti audio) mi-au permis sa citesc unele opere pentru care n-as fi avut vre-odata timp sau interes: Bartleby, Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar, Moartea lu Ivan Ilici, Memoriile unei gheise (yak, io-s baietel), Imparatul mustelor etc. Cand pleci la drum, fie asculti Parazitii, ca toti lucratorii corporate cu veleitati de gangster, fie-l asculti pe Radu Beligan citindu-ti o opera veritabila. Eu am ales: o dau oricand pe Celine Dion pentru Tolstoi.