D-ale insomniacilor

Discutia cu O.D. m-a facut sa cuget la conceptul de Diavol.

Am rasfoit Biblia, l-am cautat pe Diavol acolo. Lasand la o parte luptele demne de Lord of the Rings, l-am gasit in doua pasaje importante, pline de semnificatii: Pacatul Originar si Ispitirea domnului Iisus. Despre ambele s-a scris mult si bine, si n-as putea spune ceva nou fara sa plagiez vre-un monstru sacru. Ceea ce vreau sa punctez este ca in ambele, diavolul nu apare ca un balaur care arunca sange, ci ca un partener de dialog care are un scop precis: coruptia. În loc sa ne muste, prefera sa ne indeparteze discret de la calea cea dreapta.

Intentionez sa merg la o slujba penticostala; nu ca sa ma convertesc, ci ca sa privesc Diavolul in ochi.

Cat de usor poti face oamenii sa se indeparteze de la religia parintilor lor: le arunci un lighean de apa-n cap si le spui ca au fost botezati intru Domnul. Daca-i convingi, victimele se vor indeparta de biserica in care au fost botezati, de parinti, de prieteni. Cat de ingenios: sa folosesti numele Domnului ca sa plantezi samânţa urii.

Citeam un forum crestin unde se discuta despre creationism. Am urmarit cu interes discutia, am urmarit argumentele ambelor parti, ambele au pierdut. Religia s-a impus agresiv asupra evolutionismului si apoi s-a demontat singura,

Darwin a venit cu o explicatie, mai buna sau mai rea, e de discutat, insa una logica, bazata pe observatii. Ulterior, altii i-au mai corectat din erori, s-or fi gasit si defecte, insa principiile stau in picioare si, repet, sunt logice.

Religiosii sustin ca noi n-am obsevat sa se fi dezvoltat vreo specie noua. Eu ii intreb: de cat timp s-au catalogat speciile ? Cateva sute de ani ? Avem noi vre-o poza facuta de “biologii” evului mediu, sa vedem cum arata un fluture ? Vre-un documentar facuta de cronicarii antichitatii ? Nu. Ce avem sunt scheletele gasite, putine, pe ici pe colo; iar scheletele tind sa dea dreptate teoriei evolutiei.

E fals ca oamenii au crescut in inaltime in timpurile recente ? Nu s-a aplicat fix principiul evolutiei ? Barbatii mai inalti au fecundat mai multe femei iar femeile mai inalte au fost mai atragatoare.
E fals ca oamenirea devine mai inteligenta ? Nu ! Aceleasi simple principii ofera o explicatie.

E simplu sa contrazici. E simplu sa te legi de subiectele delicate ale unei teorii atat de vaste. Daca intr-un sac de grau gasiti ceva neghina, inseamna ca painea nu poate exista ? Ca suntem condamnati la mamaliga? Daca as gasi greseli in Biblie, s-ar darama crestinismul ? Nu, mi s-ar spune ca “nu cunoastem voia Domnului”.

Religia respinge evolutia, insa ce ofera la schimb ? Credinta oarba, fara vre-un fundament ? Ne provoaca sa acceptam “plantarea” omului pe pamant, singura justificare fiind “asa a vrut Domnul” ? Sa inteleg ca Domnului ii lipseau slugile, lingusitorii si fanaticii ?

Personal sunt foarte interesat de explicatiile religioase si mi-as dori, de dragul misterului, sa aiba sens. Insa, toate explicatiile primite se reduc, in final, la trei verbe: vreau, simt si cred. Verbe care, prin subiectivismul lor, nu pot fundamenta o constructie logica.

Mi-am pierdut credinta. Nu sunt inca ateu, insa religia a esuat in a-mi da raspunsurile pe care le cer. Ma tem ca, odata cu emanciparea, vine si responsabilitatea: daca-L ignor cand mi-e bine, n-o sa pot sa-L mai chem la greu. Cum viata mi-a demonstrat-o de fiecare data, sunt singur.

Acum, ca in suflet am daramat un mit, ma trezesc nud in fata vidului. Nu pot accepta ca universului nu-i pasa de mine, ca Alpha Centauri nu se invarte in jurul unui anume apartament din Bucuresti.

Cerul are influenţă asupra mea, iar eu nu voi putea niciodată să am influenţă asupra lui. Dacă îl contemplu, mă înjoseşte; dacă îl ignor, mă pedepseşte. Are viaţa lui, misterioasă şi solemnă, pe care nu reuşesc în nici un fel s-o schimb sau s-o tulbur. Pentru mine, care nu sunt  nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile.

In postul anterior, Drumul spre pocainta, povesteam despre o prietena de-a mea recent convertita la penticostali. Am sa redau fragmente din discutia cu prietena mea ratacita (pe care o vom numi O.D.) cat de exact pot, mai putin “ăăă”-urile dintre propozitii.

Incepe asa:

Citeste tot post-ul

O prietena de-a mea a luat-o razna: s-a pocait.

Sa nu va imaginati o fata trista, fara de nici-unele, din contra, a avut si are cam avut tot ce si-a dorit: casa, masina, prieteni, distractie. Si n-arata rau deloc. Personalitatea ei e de asa natura incat se indragosteste pana la extrem, fie de un barbat, fie de o idee. Trairile interioare intense, majoritatea haotice, o fac sa-i vada pe toti ceilalti banali, reci. In ochii ei, luciditatea e o apatie paguboasa. Are nevoie fie de agonie, fie de extaz, moderatia e exclusa.

Citeste tot post-ul

Botezul e legea divina a falimentului personal.

In postul asta, Dumnezeu, sclavul nostru, criticam biserica si mesajul de umilinta excesiva pe care-l transmite. Mesajul e gresit, insa m-am intrebat care era samanata exagerarii ?

Astazi am inteles: prin acceptarea unui creator divin, ne exersam modestia.

Dumnezeu e singurul contra-argument al trufiei celui care merita sa fie laudat. O reamintire constanta ca, oricate realizari ai, exista deasupra ta un ziditor al universului. Oricat de de mare e palatul pe care-l construiesti, minunile veritabile se gasesc, dupa gusturi, fie in gandul original al creatiei, fie in precizia big-bang-ului. Pe ambele putem sa le numim, confortabil, Dumnezeu.

Un foarte bun prieten a avut parte de un deces in familie. N-a fost nimic neasteptat, n-a ramas nimeni surprins, unele diagnostice medicale au darul de a trage concluzia cu mult inaintea evenimentelor.

Traim constant dramele de zi cu zi: ba ca nu ma iubeste, ba ca ma insala, ba ca n-am bani, ba ca am prea multi. Inecati in frivolitate, avem prea putina experienta in alinarea tristetilor veritabile.

Cand am aflat vestea, am fost complet incapabil sa-i spun ceva util, sa-i ofer vre-un sfat, vre-o incurajare. Daca l-ar fi parasit iubita i-as fi spus: “Las’ ca n-o fi ultima femeie de pe lume, si oricum era o vaca”. Daca ar fi ramas fara bani: “Las’ ca se rezolva, te ajut si eu un timp”. Daca si-ar fi rupt un picior, l-as inveseli: “Eh, stai in pat, te dai pe net, joci un joc”. Dar in acest caz ? E atat de final si de sententios: nici macar sa uite nu cred ca-si doreste.

Citeste tot post-ul

Intotdeuna, cand ascult o predica, ma frapeaza formulari de genul: “slugile tale”, “sclavii tai”, “nevrednici de mila ta”, “dupa mare voia ta”.

Oare, cand ne-a creat dupa chipul si asemanarea lui, El chiar si-a dorit sa se vada pe sine in genunchi ? Chiar si-a dorit sa se vada injosit ? Imbecilizat si ignorant ? De ce nu ne-a facut gaste ? Era mai simplu pentru toata lumea.

Nu s-a plictisit de atatea gemete, de atata lipsa de vointa, de abandon ? Ce chin suporta bietul Dumnezeu sa i se strige miliarde de “Amin” ? Milioane de râme care repeta pana la aberatie niste cuvinte fara noima, strigate-n sus ? De ce-l taram in mizeria noastra ? De ce-i atribuim toate acele calitati josnice ? Gelozie ? Furie ? Teama ? Suspiciune ?

Citeste tot post-ul

Am citit mai devreme un post minunat, in gasiti aici: Patul lui Procust în casa Domnului.

Intr-adevar, exista o logica in a avea doar preoti casatoriti: unul necasatorit ar putea cadea in pacat, ar abuza de calitatea lui de lider spiritual si le-ar imperechea pe bietele enoriase. Eu, in lipsa fricii de nevasta, asa as face, dintr-un spirit crestinesc de iubire fata de aproapele cu sanii mari.

Citeste tot post-ul