D-ale insomniacilor

Vine Craciunul ! Si revenionul !

De mic mi-a placut Craciunul. Aveam vacanta, mama gatea tot felul de minunatii, miros de brad, portocale, banane, Cola, Fanta, tot ce-mi puteam dori la vremea respectiva. Pe vremea mea nu existau carti de Craciun, se pare ca lui Ceausescu nu-i placea de Mos Craciun.

Acum ma bucura doar ca apuc sa dorm si sa nu fac nimic. Nici sa ma joc pe computer nu mai am chef, vreau doar sa stau. Si e la fel de ani buni de zile. Ma bucur ca-mi vad familia (pe care-i intalnesc oficial de 3 ori pe an), mananc putin, de regim, gust un vin si cam asta e tot.

Dar ce urasc cu adevarat e Revelionul! Il gasesc ca cea mai fortata si anosta petrecere. Ne intalnim printr-un club / bar / restaurant, sau pe la cineva pe acasa, ne fortam sa ne bucuram, ne uram toate cele bune toata noaptea, ne ametim si ne sunam toti cunoscutii, in mare, facem fiecare cate un penibil show personal…

Ne promitem tot felul de tampenii, promisiuni de care ne tinem doar 2-3 zile, ne petrecem noaptea fiind siguri ca anul viitor vom schimba ceva radical in viata noastra. Ca vom fi faimosi si bogati, ca ne vom remodela corpul, ca vom invata a alta limba straina, ca ne vom schimba job-ul. Ne facem recensamantul actiunilor si rezultatelor de anul trecut, dar uitam sa comparam rezultatele cu promisiunile pe care ni le-am facut anul trecut. De ce ? Pentru ca e deprimant.

Mea culpa

Drama celui care se indoieste este mai grea decat a celui care neaga, scepticul este mai trist decat diavolul. E mai simplu sa traiesti pentru o cauza, buna sau rea, decat sa fii prins la mijloc. Constiinta nu e decat un capriciu si un blestem al nehotaratului. Agatat intre Rai si Iad, el nu-l incanta nici pe Dumnezeu, nici pe Diavol. Incapabil sa-si aleaga o cale, scepticul poarta cu fala steagul mediocritatii. Odata ce a imbratisat indoiala, se pomeneste incapabil de a milita pentru o cauza, obligat sa le refuze pe toate, caci toate-i par la fel de improbabile. Este obligat sa pustiasca totul, sa fie un promotor al anarhiei.

Au trecut zeci de ani de cand am crezut in ceva. Am o aversiune viscerala contra supunerii, insa am ajuns sclavul neincrederii. Sunt echidistant pozitionat de sacru, de profan si, mai nou, de oameni. Nu pot sa aleg o cauza, o forta morbita ma tine departe de certitudini. Mi-e teama sa nu gresesc: cum poate omul sa aleaga intre supunerea oarba si aroganta diabolica ?

Caut oare adevarul ? Nu.
Sunt doar un fanatic al intrebarilor, un ezitant profesionist, am facut din indoiala nesfarsita un crez. Pofta de nehotarare ma impiedica sa traiesc, frica de erori ma paralizeaza. Cu timpul, indoiala s-a dovedit prea stresanta, am preschimbat-o cu o indiferenta relaxata.

Port in mine cea mai eficienta forma de trufie: nu sunt nici mai destept, nici mai frumos ca ceilalti, sunt mai lucid. Credinciosii sunt confuzi, le lipseste marea revelatie a luciditatii, la care doar eu am acces. Cei eruditi sunt incapabili sa identifice esenta, voalul de pe ochi ii tine inglodati in detalii. Luciditatea imi ofera un ascendent si asupra sufletului, si asupra mintii.

Dispretul este arma care m-a scos din micimea in care m-am scaldat, m-a ridicat deasupra gloatei si m-a izolat de ea. Iar blazarea imi serveste ca un impenetrabil scut. Am terminat-o cu omenirea. N-a mai ramas decat sa ma cert cu zeii, sa atentez contra Dumnezeilor la moda.

Am construit o piramida de indoieli si intrebari, monument al vesniciei mele nesupuneri. Iar in varf am plantat crucea trufiei, stindard ironic al supunerii fata de propriul meu ogoliu.

Vanity is my favorite sin” – Devil’s Advocate

Catre credinciosi

Daca aud voci sau daca vorbesc fasa sens, ma trimiteti la nebuni. Dar daca fac toate acestea in numele unei divinitati unanim acceptate, ma iubiti. Daca am norocul sa vorbesc lucruri placute urechilor voastre, am sansa sa ma canonizati, voi fi unul dintre prea-multii preafericiti din calendar.

Nu va mai ajunge pamantul, va trebuie tot universul. Nu va ajunge timpul de aici, va trebuie eternitatea. Nu va ajunge viata de aici, trebuiesa stapaniti si Imparatia Ceruruilor. Sufletul vostru musteste de lacomie.

Unii ar da tot ce au pe pamant pentru cateva minute de dialog cu Creatorul, dar pentru fanatici conversatia divina e ceva cotidian. Nu va ajunge sa predicati multimilor, vreti ca Dumnezeu insusi sa va asculte ineptiile. Imi descrieti voia Domnului, credeti ca sunteti capabili cuprindeti intreg suflul creator. Dati dovada de o trufie la care nu s-a incumetat nici un cuceritor. Va simtiti intreptatiti sa-l plictisiti pe cel-fara-de-sfarsit pana la sfarsitul timpului, sa-l subjugati rugilor voastre puerile.

Mintiti fara rusine, predicati viziunea voastra ca pe un adevar divin. V-ati facut din minciuna un mod de a trai, sperati ca, daca credeti cu tarie, minciuna se va transforma in adevar. In fapt, nu faceti decat sa tociti dintii propriei constiinte, sa nu va mai supere pe viitor.

Refuzati sa ganditi, preferati sa va predati in fata unei povesti neconfirmate, in loc sa cercetati. Cautati intr-o carte veche, destul de prost scrisa, sensuri care n-au existat niciodata. Charisma unui predicator fara constiinta va elibereaza de datoria voastra de a rationa. Lasitatea voastra e magulita de povata de capatai a opresorilor vostri: “Crede si nu cerceta”.

Ati ucide in numele credintei, ati apela la orice fel de atrocitati pentru ca zeul vostru sa invinga. Istoria ne arata ca nu aveti nevoie decat de o conjunctura prielnica.

Sunteti invidiosi pe seninatatea celui care judeca, pe libertatea celui care mai poate sa zambeasca autentic. Nu veti avea odihna pana cand ultimul om liber nu-si va purta capul plecat si nu va saruta simbolul nemerniciei voastre.

Diavolul

Discutia cu O.D. m-a facut sa cuget la conceptul de Diavol.

Am rasfoit Biblia, l-am cautat pe Diavol acolo. Lasand la o parte luptele demne de Lord of the Rings, l-am gasit in doua pasaje importante, pline de semnificatii: Pacatul Originar si Ispitirea domnului Iisus. Despre ambele s-a scris mult si bine, si n-as putea spune ceva nou fara sa plagiez vre-un monstru sacru. Ceea ce vreau sa punctez este ca in ambele, diavolul nu apare ca un balaur care arunca sange, ci ca un partener de dialog care are un scop precis: coruptia. În loc sa ne muste, prefera sa ne indeparteze discret de la calea cea dreapta.

Intentionez sa merg la o slujba penticostala; nu ca sa ma convertesc, ci ca sa privesc Diavolul in ochi.

Cat de usor poti face oamenii sa se indeparteze de la religia parintilor lor: le arunci un lighean de apa-n cap si le spui ca au fost botezati intru Domnul. Daca-i convingi, victimele se vor indeparta de biserica in care au fost botezati, de parinti, de prieteni. Cat de ingenios: sa folosesti numele Domnului ca sa plantezi samânţa urii.

Creationismul

Citeam un forum crestin unde se discuta despre creationism. Am urmarit cu interes discutia, am urmarit argumentele ambelor parti, ambele au pierdut. Religia s-a impus agresiv asupra evolutionismului si apoi s-a demontat singura,

Darwin a venit cu o explicatie, mai buna sau mai rea, e de discutat, insa una logica, bazata pe observatii. Ulterior, altii i-au mai corectat din erori, s-or fi gasit si defecte, insa principiile stau in picioare si, repet, sunt logice.

Religiosii sustin ca noi n-am obsevat sa se fi dezvoltat vreo specie noua. Eu ii intreb: de cat timp s-au catalogat speciile ? Cateva sute de ani ? Avem noi vre-o poza facuta de “biologii” evului mediu, sa vedem cum arata un fluture ? Vre-un documentar facuta de cronicarii antichitatii ? Nu. Ce avem sunt scheletele gasite, putine, pe ici pe colo; iar scheletele tind sa dea dreptate teoriei evolutiei.

E fals ca oamenii au crescut in inaltime in timpurile recente ? Nu s-a aplicat fix principiul evolutiei ? Barbatii mai inalti au fecundat mai multe femei iar femeile mai inalte au fost mai atragatoare.
E fals ca oamenirea devine mai inteligenta ? Nu ! Aceleasi simple principii ofera o explicatie.

E simplu sa contrazici. E simplu sa te legi de subiectele delicate ale unei teorii atat de vaste. Daca intr-un sac de grau gasiti ceva neghina, inseamna ca painea nu poate exista ? Ca suntem condamnati la mamaliga? Daca as gasi greseli in Biblie, s-ar darama crestinismul ? Nu, mi s-ar spune ca “nu cunoastem voia Domnului”.

Religia respinge evolutia, insa ce ofera la schimb ? Credinta oarba, fara vre-un fundament ? Ne provoaca sa acceptam “plantarea” omului pe pamant, singura justificare fiind “asa a vrut Domnul” ? Sa inteleg ca Domnului ii lipseau slugile, lingusitorii si fanaticii ?

Personal sunt foarte interesat de explicatiile religioase si mi-as dori, de dragul misterului, sa aiba sens. Insa, toate explicatiile primite se reduc, in final, la trei verbe: vreau, simt si cred. Verbe care, prin subiectivismul lor, nu pot fundamenta o constructie logica.

Cerul

Mi-am pierdut credinta. Nu sunt inca ateu, insa religia a esuat in a-mi da raspunsurile pe care le cer. Ma tem ca, odata cu emanciparea, vine si responsabilitatea: daca-L ignor cand mi-e bine, n-o sa pot sa-L mai chem la greu. Cum viata mi-a demonstrat-o de fiecare data, sunt singur.

Acum, ca in suflet am daramat un mit, ma trezesc nud in fata vidului. Nu pot accepta ca universului nu-i pasa de mine, ca Alpha Centauri nu se invarte in jurul unui anume apartament din Bucuresti.

Cerul are influenţă asupra mea, iar eu nu voi putea niciodată să am influenţă asupra lui. Dacă îl contemplu, mă înjoseşte; dacă îl ignor, mă pedepseşte. Are viaţa lui, misterioasă şi solemnă, pe care nu reuşesc în nici un fel s-o schimb sau s-o tulbur. Pentru mine, care nu sunt  nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile.

Dialectica pocaintei

In postul anterior, Drumul spre pocainta, povesteam despre o prietena de-a mea recent convertita la penticostali. Am sa redau fragmente din discutia cu prietena mea ratacita (pe care o vom numi O.D.) cat de exact pot, mai putin “ăăă”-urile dintre propozitii.

Incepe asa:

Citeste tot post-ul

Drumul spre pocainta

O prietena de-a mea a luat-o razna: s-a pocait.

Sa nu va imaginati o fata trista, fara de nici-unele, din contra, a avut si are cam avut tot ce si-a dorit: casa, masina, prieteni, distractie. Si n-arata rau deloc. Personalitatea ei e de asa natura incat se indragosteste pana la extrem, fie de un barbat, fie de o idee. Trairile interioare intense, majoritatea haotice, o fac sa-i vada pe toti ceilalti banali, reci. In ochii ei, luciditatea e o apatie paguboasa. Are nevoie fie de agonie, fie de extaz, moderatia e exclusa.

Citeste tot post-ul

Botezul

Botezul e legea divina a falimentului personal.

Noi, sclavii lui Dumnezeu

In postul asta, Dumnezeu, sclavul nostru, criticam biserica si mesajul de umilinta excesiva pe care-l transmite. Mesajul e gresit, insa m-am intrebat care era samanata exagerarii ?

Astazi am inteles: prin acceptarea unui creator divin, ne exersam modestia.

Dumnezeu e singurul contra-argument al trufiei celui care merita sa fie laudat. O reamintire constanta ca, oricate realizari ai, exista deasupra ta un ziditor al universului. Oricat de de mare e palatul pe care-l construiesti, minunile veritabile se gasesc, dupa gusturi, fie in gandul original al creatiei, fie in precizia big-bang-ului. Pe ambele putem sa le numim, confortabil, Dumnezeu.