Au trecut zeci de ani de cand am crezut in ceva. Am o aversiune viscerala contra supunerii, insa am ajuns sclavul neincrederii. Sunt echidistant pozitionat de sacru, de profan si, mai nou, de oameni. Nu pot sa aleg o cauza, o forta morbita ma tine departe de certitudini. Mi-e teama sa nu gresesc: cum poate omul sa aleaga intre supunerea oarba si aroganta diabolica ?

Caut oare adevarul ? Nu.
Sunt doar un fanatic al intrebarilor, un ezitant profesionist, am facut din indoiala nesfarsita un crez. Pofta de nehotarare ma impiedica sa traiesc, frica de erori ma paralizeaza. Cu timpul, indoiala s-a dovedit prea stresanta, am preschimbat-o cu o indiferenta relaxata.

Port in mine cea mai eficienta forma de trufie: nu sunt nici mai destept, nici mai frumos ca ceilalti, sunt mai lucid. Credinciosii sunt confuzi, le lipseste marea revelatie a luciditatii, la care doar eu am acces. Cei eruditi sunt incapabili sa identifice esenta, voalul de pe ochi ii tine inglodati in detalii. Luciditatea imi ofera un ascendent si asupra sufletului, si asupra mintii.

Dispretul este arma care m-a scos din micimea in care m-am scaldat, m-a ridicat deasupra gloatei si m-a izolat de ea. Iar blazarea imi serveste ca un impenetrabil scut. Am terminat-o cu omenirea. N-a mai ramas decat sa ma cert cu zeii, sa atentez contra Dumnezeilor la moda.

Am construit o piramida de indoieli si intrebari, monument al vesniciei mele nesupuneri. Iar in varf am plantat crucea trufiei, stindard ironic al supunerii fata de propriul meu ogoliu.

“Vanity is my favorite sin” – Devil’s Advocate

Nu va mai ajunge pamantul, va trebuie tot universul. Nu va ajunge timpul de aici, va trebuie eternitatea. Nu va ajunge viata de aici, trebuiesa stapaniti si Imparatia Ceruruilor. Sufletul vostru musteste de lacomie.

Unii ar da tot ce au pe pamant pentru cateva minute de dialog cu Creatorul, dar pentru fanatici conversatia divina e ceva cotidian. Nu va ajunge sa predicati multimilor, vreti ca Dumnezeu insusi sa va asculte ineptiile. Imi descrieti voia Domnului, credeti ca sunteti capabili cuprindeti intreg suflul creator. Dati dovada de o trufie la care nu s-a incumetat nici un cuceritor. Va simtiti intreptatiti sa-l plictisiti pe cel-fara-de-sfarsit pana la sfarsitul timpului, sa-l subjugati rugilor voastre puerile.

Mintiti fara rusine, predicati viziunea voastra ca pe un adevar divin. V-ati facut din minciuna un mod de a trai, sperati ca, daca credeti cu tarie, minciuna se va transforma in adevar. In fapt, nu faceti decat sa tociti dintii propriei constiinte, sa nu va mai supere pe viitor.

Refuzati sa ganditi, preferati sa va predati in fata unei povesti neconfirmate, in loc sa cercetati. Cautati intr-o carte veche, destul de prost scrisa, sensuri care n-au existat niciodata. Charisma unui predicator fara constiinta va elibereaza de datoria voastra de a rationa. Lasitatea voastra e magulita de povata de capatai a opresorilor vostri: “Crede si nu cerceta”.

Ati ucide in numele credintei, ati apela la orice fel de atrocitati pentru ca zeul vostru sa invinga. Istoria ne arata ca nu aveti nevoie decat de o conjunctura prielnica.

Sunteti invidiosi pe seninatatea celui care judeca, pe libertatea celui care mai poate sa zambeasca autentic. Nu veti avea odihna pana cand ultimul om liber nu-si va purta capul plecat si nu va saruta simbolul nemerniciei voastre.

Am rasfoit Biblia, l-am cautat pe Diavol acolo. Lasand la o parte luptele demne de Lord of the Rings, l-am gasit in doua pasaje importante, pline de semnificatii: Pacatul Originar si Ispitirea domnului Iisus. Despre ambele s-a scris mult si bine, si n-as putea spune ceva nou fara sa plagiez vre-un monstru sacru. Ceea ce vreau sa punctez este ca in ambele, diavolul nu apare ca un balaur care arunca sange, ci ca un partener de dialog care are un scop precis: coruptia. În loc sa ne muste, prefera sa ne indeparteze discret de la calea cea dreapta.

Intentionez sa merg la o slujba penticostala; nu ca sa ma convertesc, ci ca sa privesc Diavolul in ochi.

Cat de usor poti face oamenii sa se indeparteze de la religia parintilor lor: le arunci un lighean de apa-n cap si le spui ca au fost botezati intru Domnul. Daca-i convingi, victimele se vor indeparta de biserica in care au fost botezati, de parinti, de prieteni. Cat de ingenios: sa folosesti numele Domnului ca sa plantezi samânţa urii.

Darwin a venit cu o explicatie, mai buna sau mai rea, e de discutat, insa una logica, bazata pe observatii. Ulterior, altii i-au mai corectat din erori, s-or fi gasit si defecte, insa principiile stau in picioare si, repet, sunt logice.

Religiosii sustin ca noi n-am obsevat sa se fi dezvoltat vreo specie noua. Eu ii intreb: de cat timp s-au catalogat speciile ? Cateva sute de ani ? Avem noi vre-o poza facuta de “biologii” evului mediu, sa vedem cum arata un fluture ? Vre-un documentar facuta de cronicarii antichitatii ? Nu. Ce avem sunt scheletele gasite, putine, pe ici pe colo; iar scheletele tind sa dea dreptate teoriei evolutiei.

E fals ca oamenii au crescut in inaltime in timpurile recente ? Nu s-a aplicat fix principiul evolutiei ? Barbatii mai inalti au fecundat mai multe femei iar femeile mai inalte au fost mai atragatoare.
E fals ca oamenirea devine mai inteligenta ? Nu ! Aceleasi simple principii ofera o explicatie.

E simplu sa contrazici. E simplu sa te legi de subiectele delicate ale unei teorii atat de vaste. Daca intr-un sac de grau gasiti ceva neghina, inseamna ca painea nu poate exista ? Ca suntem condamnati la mamaliga? Daca as gasi greseli in Biblie, s-ar darama crestinismul ? Nu, mi s-ar spune ca “nu cunoastem voia Domnului”.

Religia respinge evolutia, insa ce ofera la schimb ? Credinta oarba, fara vre-un fundament ? Ne provoaca sa acceptam “plantarea” omului pe pamant, singura justificare fiind “asa a vrut Domnul” ? Sa inteleg ca Domnului ii lipseau slugile, lingusitorii si fanaticii ?

Personal sunt foarte interesat de explicatiile religioase si mi-as dori, de dragul misterului, sa aiba sens. Insa, toate explicatiile primite se reduc, in final, la trei verbe: vreau, simt si cred. Verbe care, prin subiectivismul lor, nu pot fundamenta o constructie logica.

Acum, ca in suflet am daramat un mit, ma trezesc nud in fata vidului. Nu pot accepta ca universului nu-i pasa de mine, ca Alpha Centauri nu se invarte in jurul unui anume apartament din Bucuresti.

Cerul are influenţă asupra mea, iar eu nu voi putea niciodată să am influenţă asupra lui. Dacă îl contemplu, mă înjoseşte; dacă îl ignor, mă pedepseşte. Are viaţa lui, misterioasă şi solemnă, pe care nu reuşesc în nici un fel s-o schimb sau s-o tulbur. Pentru mine, care nu sunt  nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile.

Incepe asa:

OD: Crezi in cea de-a doua venire a lui Christos ?
Eu: Aăăăăă….

Despre Biblie:

OD: Crezi ca Biblia este cuvantul lui Dumnezeu ?
Eu: Nu. Dar tu crezi ca ar trebui s-o urmam ad literam ?
OD: Da. E cuvantul lui Dumnezeu. Stii ca Biblia a fost scria de-a lungul a 1600 de ani. Si ca, in ciuda perioadei lungi, nu se contrazice niciodata ?
Eu: Fals. Biblia e plina de inconsecvente.
OD: Zi-mi una ?
Eu: De unde si-a gasit Cain sotie ?
OD: Toata lumea ma intreaba asta, e veche ….
Eu: Totusi, exista pasaje contradictorii, cum ti le explici ?
OD: Citesc Biblia si ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere s-o inteleg
Eu: Nu crezi ca te fortezi sa cauti sensuri si explicatii care pur si simplu nu sunt acolo ?

Eu: De unde stii ca Biblia e chiar cuvantul lui Dumnezeu ?
OD: El ne-a dat-o.
Eu: Daca i-ar trimite unui fiu de-al meu o scrisoare in care sa-i cer diferite lucruri, n-ar avea voie sa se intrebe daca scrisoarea chiar vine de la mine ?
OD: Dar in Biblie scrie ca e cuvantul lui Dumnezeu
Eu: Daca eu scriu in scrisoarea mea, “E de la mine”, inseama ca un falsificator nu poate face acelasi lucru ?

Urmeaza o discutie despre cruce:

Eu: Am inteles ca penticostalii resping crucea.
Ea: Pai cum sa mergi la Domnul tau cu crucea pe care El s-a chinuit ?
Eu: Chinul a fost fizic si de durata relativ scurta, e incomparabil cu chinul sufletului, care e permanent. S-apoi a fost un chin cu folos, a mantuit intreaga omenire.

Eu: De ce a venit Iisus pe pamant ?
OD: Ca sa ne mantuiasca de pacatul originar, sa moara pentru noi, ca sa primim viata vesnica.
Eu: Iisus a venit ca schimbe Vechiul Testament cu Noul Testament, sa puna pecetea peste legamantul cel nou intre Om si Dumnezeu. Filosofic vorbind, pentru a exista omul nou, cel vechi trebuia sa moara. Iisus, prin invierea lui, a mijlocit tranzitia. A murit in legea veche si a renascut in legea noua. Crucea, locul pe care a patimit, poate fi considerata o poarta de trecere, e un simbol la fel de bun ca oricare altul. Acest simbol, sfant sau nu, e gresit sa-l renegi.

Eu: Penticostalii ce sfinti au ?
OD: Noi nu avem sfinti.
Eu: Hmm… pai toti batranii aia care au scris scripturile, care au facut fapte bune, ce sunt ?
OD: A, noi avem toti sfintii din Biblie, dar nu ne inchinam la ei.
Eu: Aha. Dar, sfintii aia, n-au plecat la lupta cu crucea-n mana ?
OD: Ai fost tu acolo sa-i vezi ca-si faceau cruce ?
Eu: Nu, dar nici tu n-ai fost sa vezi ca nu-si faceau. In plus, in sprijinul meu vine intreaga literatura, picturi si sclupturi, traditia mostenita.

Una despre indoiala:

Eu: De cat timp frecventezi biserica asta ?
OD: De 2-3 luni
Eu: De ce nu-ti dai timp sa rumegi situatia, sa-ti intelegi noua religie ?
OD: Simt chemarea. Pana nu simti credinta nu poti sa ma intelegi. Stiu ca tu esti ateu.
Eu: Nu-s ateu, sunt agnostic. Adica, nu neg, dar consider ca Dumnezeu vrea sa ramana ascuns. Daca vroia ca noi sa credem orbeste, scria ceva pe cer, sau ne spunea pur si simplu.
OD: Pai el vrea sa ne dea liberul arbitru. Sa alegem intre ele si Diavol.
Eu: Sunteti copii. Nu exista diavol, nu sta nimeni sa va corupa. Diavolul e chiar insinctul vostru animalic, in lupta cu educatia si cu religia.

Eu: Crezi ca Dumnezeu ne vrea imbecili ?
OD: Nu
Eu: Pai atunci cum ne cere sa credem habotnic intr-un cuvant scris ?
OD: Ce crezi ca vrea Dumnezeu de la noi ?
Eu: Sa evoluam. Sa ne folosim putinul timp pe care-l avem cat mai bine, nu sa-l irosim in osanale fara sens.

Eu: Ai studiat cat-de-cat religiile orientale ?
OD: Nu
Eu: Ai studiat teoria evolutiei ?
OD: Nu
Eu: Oare n-ar fi bine sa citesti si altceva, sa vezi, poate au si oamenii aia dreptate ?

Eu: Desi preotii ortodocsi nu mai au har, ortodoxia romaneasca isi si ea marii ganditori: Noica, Steinhardt. Acestia sunt adevaratii adversari ai preotilor penticostali.

Eu: Esti pe cale sa faci un pas mare ? Tu nu de indoiesti nici un pic ?
OD: Nu. Deloc.
Eu: Si asta nu inseamna fanatism ?
OD: Nu, in asta consta credinta.

Despre momentul botezului:

Eu: Crezi ca ai ales bine momentul ? Nu vrei sa-l mai amani cateva saptamani ?
OD: Simt ca sunt pregatita si ca asta trebuie sa fac.
Eu: Parintii tai sunt ortodocsi ?
OD: Da.
Eu: Ce parere au ?
OD: Sunt suparati, vor sa ma razgandesc.
Eu: Nu crezi ca ar trebui sa mai astepti, sa mergi acasa de Paste si sa-ti faci de cap dup-aia ?
OD: Nu, acum trebuie s-o fac. Chiar azi am fost acceptata pentru botez.
Eu: Adica au acceptat sa le dai bani: 10% din venituri, si nu te vecheaza Fisc-ul, ci Dumezeu insusi.

Despre vorbitul in limbi:

Eu: Si cum e cu vorbitul in limbi ?
OD: Cand Duhul Sfant se pogoara asupra ta, incepi sa vorbesti limbi necunoscute.
Eu: (facand pre prostul) Si intelege cineva ce zice ?
OD: Uneori da, dar de cele mai multe ori nu. (ideea e sa vedem ca e ceva deosebit)
Eu: Duhul sfant nu stie engleza ?
OD: Ba da, stie toate limbile.
Eu: Pai de ce nu spune ceva deosebit de inteligent in romana ?

Despre ordine si bani:

Eu: De fapt, n-avem nevoie deloc de Biserica. Credinta e in noi.
OD: Stiu: “Sparge o bucata de lemn si eu sunt acolo. Ridica o piatra si ma vei gasi acolo.”
Eu: Citatul il stii, dar nu-ti spune nimic ?

Eu: Dumnezeul penticostalilor e acelasi cu Dumnezeul nostru ?
OD: Da
Eu: Pai atunci de ce-ti mai schimbi religia, de ce nu ramai la ortodoxism ?
OD: Acolo mi-am gasit credinta, simt ca apartin unei comunitati.
Eu: Te-ai nascut intr-o comunitate, ai priteni, familie, toti ortodocsi. Pastreaza-ti pasiunea pe care ti-ai gasit-o si ramai la religia parintilor tai.

Eu: Ce nevoie avem de preoti ?
OD: Trebuie sa exista o institutie care sa reglementeze crezul. Ca altfel, fiecare isi va face proprii zei. Precum o armata are un conducator, precum o firma are angajati.
Eu: E o mare diferenta: relatia dintre om si Dumnezeu nu e mijlocita de nici un alt om. Insa, angajatii mei nu discuta cu clientii mei, eu mijlocesc relatia asta. Avem o relatia contractuala, ei fac ce zic si eu ii platesc. Chiar mai mult, scopul meu e sa-i impiedic pe angajati sa vorbeasca cu clientul. M-ar putea sari, ei ar castiga mai mult, clientul ar fi mai fericit, singurul care as pierde as fi eu, ca intermediar.
Eu: De ce vrea Biserica bani ?
OD: Contributia e volunara. Banii sunt necesari pentru bunul mers al institutiei.
Eu: Pot sa aprob fanatismul religios, atat timp cat cel care predica religia respectiva nu cere bani. Daca cere bani, religia e folosita ca arma de manipulare.

Eu: Daca crestinii sunt turma Domnului, penticostalii sunt SRL-ul lui.

Despre viata de apoi:

Eu: Doar penticostalii vor fi mantuiti ?
OD: Da
Eu: Dar ce vina are un copil musulman, fara de pacate ? El de ce nu marita mantuirea ?
OD: Va fi si el iertat, pentru ca nu cunostea legea.
Eu: Si eu ? Voi fi mantuit ?
OD: Daca de pocaiesti, da.
Eu: Pocainta inseamna sa trec la penticostali sau sa ma caiesc de pacatele mele ?

Despre fapta buna:

Eu: Ce e mai importanta, credinta sau fapta ?
OD: Credinta.
Eu: Credinta fara fapta se cheama demagogie. Fapta buna ramane buna, chiar fara credinta in Dumnezeul penticostal.

Segmentele de mai sus se termina intotdeauna cu ce spun eu, nu pentru ca OD n-ar fi avut replica, insa s-a folosit de tertipuri pe care nu pot sa le reproduc: asa simt eu, eu cred asa, daca ai simti tu ce simt si eu, etc. Orice discutie logica s-a terminat cand a emis idei cu un singur verb: vreau, simt sau cred.

Am abandonat. De-a lungul discutiei, intentionat, m-am pastrat neutru. Dar OD era deja pierduta, despicase deja lumea in “noi” si “voi”.

Sa nu va imaginati o fata trista, fara de nici-unele, din contra, a avut si are cam avut tot ce si-a dorit: casa, masina, prieteni, distractie. Si n-arata rau deloc. Personalitatea ei e de asa natura incat se indragosteste pana la extrem, fie de un barbat, fie de o idee. Trairile interioare intense, majoritatea haotice, o fac sa-i vada pe toti ceilalti banali, reci. In ochii ei, luciditatea e o apatie paguboasa. Are nevoie fie de agonie, fie de extaz, moderatia e exclusa.

Cum firescul era de neconceput, a inceput sa aiba angoase, sa se simta mizerabil, fara de prieteni, fara de familie. Evident ca prietenii si familia se stresau, ii declarau suport si prietenie vesnica, insa degeaba: trebuia sa demonstreze ca e singura si nefericita. Simtea ca e mai bine sa fie vorbita de rau decat sa fie uitata. Si isi dorea “trairi” !
Intr-o temporara lipsa de idoli masculini, pe fondul unei nevoi de publicitate, tanara mea prietena si-a gasit exaltarea intr-o secta crestina, probabil ca cea mai fanatica dintre toate: penticostalii.
Si a revenit pe buzele tuturor.

Parintii ei sunt foarte credinciosi, de rit ortodox, si aproape 30 de ani i-au facut toate poftele. Extrovertita din povestea noastra a ales un moment perfect pentru a-si face botezul: duminica Pastelui. Cand altcandva putea sa-si proclame dezicerea de vechea lege, daca nu in cea mai mare sarbatoare a crestinatatii ? Oare, daca o facea in orice alta duminica, mai erau parintii atat de tristi, impresionati, maniosi ? Nu putea sa riste ca gestul sa treaca neobservat.

Vorbesc despre o fata culta, inteligenta, cu foarte mult curaj si cu o intensiva experienta de viata. Cand am auzit ce vrea sa faca, am incercat sa discut cu ea, sa inteleg. Intamplarea face ca intalnirea sa se produca in Vinerea Patimilor, cu doua zile inainte de botez.

Am fost socat ! Ochii inteligenti s-au transformat in niste ochi de imbecil, sprancenele erau ridicate de deasupra nasului, in semn de pietate, privirea usor spre cer, vorba lina, candida, de parca si corzile vocale erau ocupate cu ruga si nu vroiau sa mai munceasca. Fiecare propozitie, chiar si cele scurte, iesea cu tot aerul din plamani, iar cand inspira, ochii i se ridicau in sus, in semn de multumire. Noi, profanii, stim ca inspiratia exceisva provoaca o hiper-oxigenare a creierului, pe care ea o asimileaza cu duhul sfant pogorat in capsorul ei.

M-am trezit, in fata, cu o oaie din turma Domnului.
Iisus a zis sa fim pastor de oameni, nu sa ne transformam in oi ca sa fim pastoriti.

Voi descrie discutia care a urmat intr-un post ulterior (Dialectica pocaintei)…. Apoi concluzia, verdictul si condamnarea….

Astazi am inteles: prin acceptarea unui creator divin, ne exersam modestia.

Dumnezeu e singurul contra-argument al trufiei celui care merita sa fie laudat. O reamintire constanta ca, oricate realizari ai, exista deasupra ta un ziditor al universului. Oricat de de mare e palatul pe care-l construiesti, minunile veritabile se gasesc, dupa gusturi, fie in gandul original al creatiei, fie in precizia big-bang-ului. Pe ambele putem sa le numim, confortabil, Dumnezeu.

Traim constant dramele de zi cu zi: ba ca nu ma iubeste, ba ca ma insala, ba ca n-am bani, ba ca am prea multi. Inecati in frivolitate, avem prea putina experienta in alinarea tristetilor veritabile.

Cand am aflat vestea, am fost complet incapabil sa-i spun ceva util, sa-i ofer vre-un sfat, vre-o incurajare. Daca l-ar fi parasit iubita i-as fi spus: “Las’ ca n-o fi ultima femeie de pe lume, si oricum era o vaca”. Daca ar fi ramas fara bani: “Las’ ca se rezolva, te ajut si eu un timp”. Daca si-ar fi rupt un picior, l-as inveseli: “Eh, stai in pat, te dai pe net, joci un joc”. Dar in acest caz ? E atat de final si de sententios: nici macar sa uite nu cred ca-si doreste.

Azi am fost la inmormantare. Ca peste tot, clerul si babele locului impun un set de reguli care trebuie respectate intocmai, fara vre-o abatere, de parca intreaga nemurire depinde de pozitia colivei in raport cu sicriul. Nebuni pe strada, bani aruncati in aer la comanda, plase cãrate in fatã si in spate, tot ritualul semãnand cu un circ in total disconsens cu familia indoliatã.

“Intotdeauna plangem pentru noi si radem de altii”
Cand moare un om, ne amintim ca nici noi nu suntem infiniti, ca avem parinti, rude sau prieteni dragi, de care ne vom desparti candva. Pe unii ii vom conduce pe ultimul drum, le vom arunca un pumn de pamant, ii vom mai pomeni din cand in cand, pana cand se va asterne uitarea. Cat despre ceilalti, ne vor ingropa ei pe noi. In preajma mortii gandim profund, tragem concluzii, ne analizam viata, ne cream cate un monolog indreptat spre Dumnezeu.

Am realizat cat de mult inseamna parintii, chiar si in viata de adult. Ii luam de buni si nu multumim niciodata pentru ei. Ei sunt echilibrul cu care ne-am obisnuit, casa parinteasca e locul in care ne putem intoarce oricand si neconditionat, pentru un sfat sau doar pentru o vorba buna.
Stii ca nu esti singur sub soare, ca cineva se gandeste la tine, ca, la greu, o rugaciune de mama se asterne protector asupra ta.
Apoi, din senin, un medic ii scrie, indescifrabil, condamnarea pe o reteta. Universul tau de zguduie, dar mai speri. Apoi, alaturi de ea, ingropi si lumea asa cum o stiai dintotdeauna.

Sa-i fie tarana usoara !