Mi-am pierdut credinta. Nu sunt inca ateu, insa religia a esuat in a-mi da raspunsurile pe care le cer. Ma tem ca, odata cu emanciparea, vine si responsabilitatea: daca-L ignor cand mi-e bine, n-o sa pot sa-L mai chem la greu. Cum viata mi-a demonstrat-o de fiecare data, sunt singur.

Acum, ca in suflet am daramat un mit, ma trezesc nud in fata vidului. Nu pot accepta ca universului nu-i pasa de mine, ca Alpha Centauri nu se invarte in jurul unui anume apartament din Bucuresti.

Cerul are influenţă asupra mea, iar eu nu voi putea niciodată să am influenţă asupra lui. Dacă îl contemplu, mă înjoseşte; dacă îl ignor, mă pedepseşte. Are viaţa lui, misterioasă şi solemnă, pe care nu reuşesc în nici un fel s-o schimb sau s-o tulbur. Pentru mine, care nu sunt  nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile.