Am citit un articol aici care incearca sa salveze imaginea taranului roman. Eu, apocaliptic, nu vreau sa-l izbavesc, vreau sa-l desfiintez.

Timp de 50 de ani, comunistii ne-au impartit in doua cete, taranii si muncitorii. Speriata de deposedari si incantata de beneficii, populatia rurala s-a ingramadit in fabricile ceausiste si i-au lasat pe cei batrani sa se ingrijeasca de putinul pamant ramas. Mutati la oras, au conceput copii, au cumparat carti pentru gravide, i-au nascut si i-au crescut, si-napoi la sat nu s-au mai intors.

Imaginea taranimii perfecte, asa cum o avem noi in cap e cam asa: oameni fericiti, cu palarioare in cap, care simt multumirea atunci cand isi sapa pamantul, canta in cor si se bucura de placerile simple ale vietii. Si urla “Noi vrem pamant !”. Desi perfecta pentru Sorescu, desi adevarata pentru secolele trecute, e o aberatie economica. Astazi, e imposibil sa faci agricultura fara utilaje, fara a avea suprafete enorme de teren care sa merite investitiile. Acum, economia ne impinge spre o noua colectivizare; si, ma tem, ca noua colectivizare nu va fi cu mult mai buna decat cea veche.

“Nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri” – atunci erau turcii si tatarii, acum sunt goana dupa eficienta, criza si o serie de guverne incompetente. Taranul nostru nu si-a croit soarta niciodata, s-a adaptat nedreptatilor, “capul plecat sabia nu-l taie”. Taranul nostru nu e puturos, el nu exista. In locul taranimii luminoase, zac multi oameni gri, in case gri, cu sufletul gri, uitandu-se cu amaraciune la campurile lor gri.